De ce Mereu ajung Sa te Caut?


Astazi am sa va scriu, am sa va cânt afon, balansându-ma între primele mele gânduri care îmi apar de îndata ce deschid ochii si acele vise, în care reusesc sa conturez acelasi chip, lipit pe trupuri diferite de personaje ireale, pe care îmi construiesc scenarii demne de filme: Normalitate, Banalitate, Mediocritate, Sarcasm, Prostie... eh! Înca de atunci eu am stiu ca sunt defect... Am sa bat din picior pâna când au sa apara, suparati, toti diavolii de sub mine, revendicând si sufletul meu plin de pacate amorfe. Si tin sa va zic ca ei nu s-au mai obosit sa ma ademeneasca ca sa le vând sufletul, când acesta si-a ales desfatarea fara nici o remuscare, iar acum este mai putrezit decât ori care altul. Sunt mort de mult. M-am ucis singur. Sângele în mine nu mai circula fiindca s-a întepenit în cuvintele pe care nu le voi putea rosti vreodata. Nici macar speranta ca îmi vor fi iertate pacatele nu mai am. Locul în univers mi-a fost stabilit cu mult timp înainte. Lumea nu o sa înteleaga de ce nu pot înceta sa rumeg amintiri, cât nici eu de altfel, când involuntar, rar, fara motiv, pur si simplu îmi aduc aminte si nu stiu cum ar trebui sa reactionez. Am stat prea multe nopti gândindu-ma la asta încât am secat orice dorinta sa ies din aceasta stagnare. Scuip în urma un elogiu lung pentru tot ce am crezut ca am simtit, constrâns de lacrimi. Celor alesi sa-mi împartasesc rusinea, le ofer ceafa peste care pot sa ma loveasca daca ei înca mai cred ca pot iesi din vârtejul creat cu proprile-mi mâini. Las sa se vada de ce anume mi-am schimbat perceptia asupra lumii si într-un final asupra mea, cum am ascuns atâta vreme un nume, sentimente si gânduri, fara pic de lumina, cum am sperat si am croit carari de scapare. Cauta-mi vocea!