Soarele si Iadul


Niciodata n-am trait bucuriile, singure si fara colturi, mai mult de-o clipa. Mereu le-au urmat, categorice, marile spaime, alese pe spranceana de insusi Scaraotchi. Parca o vad cum sade pe fundul iadului si le culege, apoi imi scrie numele pe ele. Stie exact ce, exact unde, exact cand. Si spaimele au viata lunga, ca o iarna grea, ce-mi gaseste sufletul abia imbracat in straie de soare. Niciodata bucuriile mele nu le-au batut in lupta dreapta. O moarte-i viata, si-o traiesc! Ma jucam cu degetele ei si campuri de stele alergau pe sub talpile noastre in cercuri perfecte, concentrice. Ii culesesem constelatii de pe fruntea norilor si petale rosii de camelii pe care ea le sarutase, le inchisese parfumul suav intre doua respiratii si le furase catifeaua acoperindu-si zambetul cu matasea lor. Boboci de soare ii infloreau pe coapsele pe care ea isi odihnise mana, iar talpile-i erau arse de toate pasarile Phoenix renascute pe care ea le numea simplu sperante. Aceasta este culoarea zilei perfecte, acesta este soarele si iadul!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu